înălţimea la care flutură marginile de jos ale paltoanelor

astăzi l-am întîlnit iar
se oprise lîngă o vitrină şi îşi îndesa ceva în buzunarul din faţă al blugilor
privea absent, în gol, cam la înălţimea la care flutură
marginile de jos ale paltoanelor
“ciudat, ce multe pot încăpea într-un buzunar”
cineva s-a apropiat de noi
o femeie blondă cu părul drept, pînă la umeri
“-staţia de autobuz e acolo?”
“-da” i-am răspuns, răsucindu-mă către ea
apoi am dat să-l urmăresc în continuare pe acest individ care, parcă din ce în ce mai des, de la un timp, îmi apărea brusc în faţă, e un fel de-a spune, de fapt în lateral.
El nu mă privea niciodată.

dispăruse

uşa cu oglindă a magazinului se deschisese larg
am zărit în ea strada
lungă,
nesfîrşită.

preşul de la intrare

dă-l dracu’ de preş de la intrare
n-a zburat nimeni cu el
nu e fermecat
e obosit doar
de atîtea treceri
între afară (înăuntrul lumii)
şi înăuntru (înafara ei).

 

dar nu cunoastem locul

“în curînd se face frumos afară şi iesim la o cafea…”
“abia aştept. şi o să mergem tot acolo, să întoarcem timpul…”

timpul se întoarce mereu, dar nu cunoaştem locul…

*

hainele mele: zidurile
afară al meu: tot ce nu există

 

crapaturile din ziduri

Ingrid,
opreşte-te din construit lumea
nu mai zidi

din ce cresc plantele care răsar în crăpăturile din ziduri?

la început universul era un zid,
a crăpat
şi aşa am ieşit noi

 

oglinda, golul si singuratatea

poate ca asta e golul,
atita gol in spatiu,
tot ceea ce ar fi putut sa fie cindva si nu s-a intimplat
inainte de tot si de toate.
prea mari distantele in el,
prea multa singuratate
un univers al celei mai mari singuratati.

o dimineata aproape obisnuita, ultima propozitie:
“ma uit in oglinda si vad un om singur.”
hmm, oglindã: luminã intoarsa din drum.

pe parcursul povestirii fiecare se intimpla in fata unei oglinzi.
inteleg ca singura oglinda care nu ne poate descoperi singuri e
cea construita din
cel mai mic spatiu posibil intre doi oameni,
de lipsa lui.

 

Elisabeth

Elisabeth cu un inel albastru
cu o bicicleta rosie
pe strada mea
si prajituri cu frisca
in cosulete de hirtie gofrata,
galbene si caramizii

 

Egdus

– ce faci, Egdus?
– rup lumea in bucati
lumea in care iti apar tie ca facind ceva
mainile mele de-o parte
si cerul, ca sa le usuce,
de cealalta

 

unde ti-e fiul?

unde ti-e fiul, femeie?
striga dupa tine din nefiinta
nu ti-e mila?

am sa trimit un soldat sa te sfisie
si sa te oblige sa-l insufletesti

unde ti-e barbatul, femeie?
te’ntreaba fiul tau
unde e tata?
nu ti-e mila?

am sa-ti trimit ziua de maine
ca sa te trezesti in ea fara tine cea de azi
si sa-ti spui unduindu-ti imaginea crispata din oglindã cu lacrimile
ce frumoasa eram
cit de lung era azi

unde esti, femeie?
misca vintul ferestrele vechi
si ridurile copacului din fata casei au aparut parca brusc
“ce frumos esti, barbate
un soldat inlemnit”

 

cele doua clipe

de ce ma tii aici?
mai am doar doua clipe de trait
una e cea de dinainte sa ma nasc
iar cealalta aia de dupa ce am sa mor
ceea ce e acum e viata
adica nimic
de ce vrei sa ma tii in ea?
de ce ma tentezi cu trairi?
lasa-ma sa iau ce e al meu
alea doua clipe
mari
intregi.
fara ele nici macar n-as fi
pentru ca a fi
e
a avea ceea ce e inainte sa te nasti
si
a te pierde in ceea ce
vine
dupa ce-ai murit

de ce-mi arati ca exista altceva in afara de departe
in afara de nesus si nejos
de ce ma adaugi intre lucruri
cind ele nici macar nu exista
pentru ca nimic din ceea ce nu moare
nu poate exista

sau
incepe tu
sa strigi pe nume
golul meu
se va infiora si va merge schiopatind cu spatele la scurgerea de ce ne vine noua aici, in spatiul cu margini inutile, deci lasate neingrijite – urme ce mai mult incurca, pe cine?

nenascut

trebuie sa fumege buruienile
sa acopere cerul cu nori de nuferi si genunchi de fecioare
cu parti de cumpene carate in tari fara oameni adusi de spinare

ce altfel si placut e cu carnea golita de bine
cu oasele albe
cu fruntea libera, neteda, ca o creta, ca un perete de calciu, mingaiat de nisip
pe jumate
sau tot
cu goluri, dedesubt, doua, universuri cu fund de ce-a fost
si de mine, acum, cu atitea de mers, de cintat si de spus
mai astept inc-o parte de timp sa se-nvirta
inc-o vina de ochi sa se plimbe in ambra, cu roz si cu lacrimi de unt, atit cit sa vada ce suliti ne vin
ca manusi

(nedatata: 2007 – 2012)