acolo e bine

Acolo e bine. Acolo e singurul loc unde e bine,

în colţ, unde e negru de mizerie, zugrăveala umedă, ori uscată mereu doar pe jumătate, cu miros tandru pestilenţial, cu fărîme de carcase de gîndaci, cu mîzgă întărită în muchiile rămase în acest fel intacte sub straturi geologice de praf depus de la începuturi de cînd s-a construit.

Acolo e bine, în colţ, unde nu-ţi rîvneşte nimeni locul. Ori sub masă, ghemuit pe covorul nemăturat de mai bine de un an, între istorii de particule adunate din toate colţurile oraşului, din tramvaie, autobuze – din staţiile şi refugiile lor – din trenuri, din magazine, veceuri publice, din cîte o casă respectabilă în care am fost cine ştie cum invitat, de pe peroane de gări în care ador să mă plimb, să mă holbez, să aştept fără vreun rost anume nimic şi pe nimeni,

din cîrciumi insalubre, din cartiere prin care trec special a mă rătăci, din gropi de gunoi în care îmi place să scormonesc ca un vagabond fără căpătîi, din birouri de firme în care intru cu tot felul de treburi, nu de puţine ori inventate, din cîteva taxiuri, din rahaţi de cîini în care calc încontinuu şi n-am voie să mă supăr, din pivniţa casei unde stau şi unde toată stagnarea clădirii şi fibra autosusţinerii ei pulsează metafizic între gîndaci şi păianjeni, tîrîtori şi cari ce-o administrează masonic, din cluburi de noapte unde te loveşti de fiinţe venite de pe alte planete, din alte galaxii şi din alte dimensiuni, tărîmuri şi timpuri,

de pe acoperişuri de case şi de pe blocuri de apartamente, din lifturi, de pe capace de canal de tot felul – cu una sau patru, sau şase găuri, sau fără niciuna, sau gen grilaj greu de fontă, de pe tot felul de preşuri şi mochete, din pasaje pietonale, din parcări subterane, de pe scări, scări rulante, de pe tot felul de scări, de pe scările de la metrou, de la autobuze, de la tramvaie, maxi-taxi, de pe scene unde uneori cînt disperat-relaxat-excitat-realizat şi ratat-buimac-încordat-sedat-beat sau drogat, din camere de femei neaşteptat de frumoase pentru un individ ca mine sau imposibil de acceptat dimineaţa la trezire, ridicol, din băile lor curate în care ai putea să şi dormi,

din parcuri, de pe aleile lor, de pe iarba murdară, de pe pămînt, de pe poteci stranii care se strecoară adesea şerpuind infinit printre betoane părăsite, de pe terasamente de tren spre care mă abat mereu ca să fac echilibristică pe cîte o şină, de pe pietrişuri scumpe aşternute şic prin scuarurile din faţa marilor clădiri transnaţionale, sau de pe cele insulare de pe maidane sau curţi, din ganguri cu aromă de film bun,

din cabine de telefon, din poduri de case, de prin pieţe, talciocuri, tîrguri de vechituri, din absolut unicele şi fantasticele gherete de paznici şi portari, de pe terase, din spitale, şcoli, instituţii, teatre, cinematografe, biserici, din cimitire, oare şi din vreo cuşcă de ceva de undeva, de pe ziduri de tot felul pe care îmi place să mă caţăr, de pe ţevi ca burlanele care pe alocuri ies de sub pămînt voluminoase ca nişte burţi de vită – şi despre care mă întreb mereu ce ar putea trece prin ele – şi transportate viu, perfect, riguros pe tălpile încălţărilor.

Acolo e bine.